Despre transformare si evolutie – Povestea libelulei

~ Povestea libelulei – Transformare si evolutie ~

In adancurile unei balti linistite se afla, nestiut de nimeni, un orasel al gandaceilor de apa. Locuitorii lui se simteau tare bine, fericiti, departe de razele soarelui.

Vreme de mai multe luni erau foarte ocupati sa scormoneasca in malul moale de la fundul lacului dar bagau de seama ca, din cand in cand, cate unul din ei disparea fara urma. Cei care se faceau nevazuti obisnuiau sa se catere pe tulpina unui nufar catre suprafata lacului, si apoi nu mai dadeau nici un semn de viata.

“Uite!” striga cate unul din gandacei catre altul, “Iar se urca cineva pe tulpina nufarului. Unde crezi ca se duce?”

Cel despre care vorbeau mergea catinel, catinel, tot mai sus, pana cand disparea din vedere pentru totdeauna.

“Asta-i tare ciudat!” ii spunea cate un gandacel altuia. “Nu era fericit aici?” intreba un al doilea… “Unde credeti ca merge?” se minuna un al treilea.

Nimeni nu avea vreun raspuns la aceste intrebari. Erau cu totii nedumeriti. In cele din urma, unul din gandaceii de apa, aflat printre conducatorii orasului, si-a adunat mai multi prieteni si le-a spus, “Am o idee! Trebuie sa promitem ca primul dintre noi care o sa se catere pe tulpina nufarului va veni inapoi si ne va marturisi unde a plecat si de ce.”

“Promitem,” au zis, solemn, cu totii.”

Intr-o zi de primavara, nu mult dupa asta, chiar acel gandacel care avusese ideea stralucita de mai sus a inceput sa se urce pe tulpina nufarului. Nu stia de ce facea lucrul acesta, insa simtea ca trebuie sa-l faca. Putin cate putin, a disparut din vedere. Inainte sa isi dea seama ce se intampla, a ajuns la suprafata apei si a poposit obosit pe o frunza verzuie a nufarului. A adormit de indata…

Atunci cand s-a trezit s-a uitat la el insusi si a incremenit de uimire. Nu-i venea sa-si creada ochilor. Trupul lui trecuse printr-o schimbare nemaipomenita. Cat dormise, ii crescusera patru aripi argintii si o coada lunguiata. Cu toate ca era atat de uluit, a simtit nevoia sa isi miste aripile… Razele soarelui uscasera apa de pe trupul sau nou. Si-a miscat aripile din nou si, dintr-o data, a ajuns deasupra baltii. Devenise o libelula!

Inaltandu-se catre cer si coborand apoi fulgerator spre pamant, a tot zburat vesel prin aer. Se simtea grozav! Din cand in cand, libelula nou-nouta ateriza pe frunza de nufar ca sa se odihneasca. Ar fi putut, atunci, sa se uite dedesupt, spre fundul baltii. Se gasea chiar deasupra vechilor ei prieteni, gandaceii de apa! Ei forfoteau prin mal, asa cum facuse si libelula pana de curand.

Libelula si-a adus aminte de promisiune: “primul dintre noi care o sa se catere pe tulpina nufarului va veni inapoi si ne va marturisi unde a plecat si de ce.”

Fara sa mai stea pe ganduri, libelula s-a aruncat in jos. Insa, imediat ce a atins suprafata apei, aceasta l-a azvarlit inapoi in aer. Acum era o libelula si nu mai putea sa se cufunde in apa…

“Nu ma pot intoarce,” si-a spus cu mahnire. “Cel putin, am incercat. Dar nu-mi pot tine promisiunea. Chiar daca as reusi sa ma duc inapoi, nici unul din gandaceii de apa nu m-ar putea recunoaste in trupul meu cel nou. Cred ca va trebui sa astept sa se transforme si ei in libelule pentru a-i intalni iarasi. Vor intelege in acest fel ce mi s-a intamplat si unde m-am dus.”

Pe Facebook ne-ai dat Like? ?