~ depresie postnatala ~
Se vorbeste mult despre depresia postnatala si, teoretic, toate mamele stiu ca o usoara tristete dupa nastere, insotita de irascibilitate si multe sentimente de vinovatie fata de faptul ca nu te bucuri cum trebuie de copil, sunt absolut normale. Insa, pentru multe mame lucrurile nu se opresc aici.
Depresia postnatala este perfida si te loveste fara sa-ti dai seama, scoate la iveala stari si sentimente de care nu te credeai capabila si care te sperie ingrozitor.
Povestea unei mamici:
„Cineva imi impinge un picior intre coaste. Nu mai stiu ce visam, dar eram libera si fericita si era soare si ceva campie verde cu un cer albastru senin si… Nu vreau sa ma trezesc. Piciorul ma inghionteste mai tare. Strang tare din ochi, nu vreau sa-i deschid. Daca-i deschid se duce senzatia aia faina de bine, de dolce far niente. Piciorului dintre coaste i se alatura o mana care incepe sa ma framante enervant. Dupa care se aude o voce mica, usor curioasa. Daca ar fi putut vorbi si altceva decat interjectii, ar fi zis probabil „De ce esti inca in pat? De ce nu te joci cu mine? De ce nu-mi dai sa mananc? De ce nu ma iei in brate? De ce dormi? De ce dormi? De ce dormi?”.
Depresia postnatala ~ Imi urasc viata. Nu vreau sa ma trezesc
Deschid ochii si ma surprind avand cel mai urat gand pe care l-am avut vreodata. Imi doresc sa adorm inapoi, sa traiesc in vis. Imi urasc viata, nu vreau sa ma trezesc. Ce rost au toate astea? Ce viata e asta in care ma trezesc atat de trista si tot ce vreau e sa vina seara ca sa ma culc iar? Care e sensul vietii mele pe lumea asta? Nu-l gasesc in acest moment.
E o zi superba de primavara. Pe geam se vad frunzele teiului, jucause in soare. In pat se intinde langa mine Sebastian, fiul meu de 8 luni. Gangureste multumit si se uita spre mine cu ochi curiosi. Ma simt groaznic pentru tot ce am simtit mai devreme, dar nu ma pot abtine. Gandurile astea vin si nu vor sa plece. Sunt obosita, nemancata, nespalata si singura. Si vreau sa fiu in orice alta parte, facand orice altceva. Si ma simt atat de incredibil de vinovata pentru asta.
Ar trebui sa simt fericire, dar tristetea ma doboara
Nu stiu de ce ma simt asa, ar trebui sa fiu fericita, recunoscatoare pentru ca sunt sanatoasa, ca am un bebe sanatos, ca suntem toti bine, ca am un sot care imi e alaturi, parinti care ma ajuta la nevoie, chiar daca nu o fac asa cum le-o cer, ci cum vor ei. Ar trebui sa simt fericire, nu tristete. Cu toate astea, tristetea ma doboara. Mi-e groaza de ziua care tocmai a inceput. Ma rog sa ii supravietuiesc, ma rog sa vina seara, mi-e frica. Nu stiu de ce mi-e frica, dar simt o teama constanta care ma strange de gat, ma apasa pe piept, imi pune un nod in stomac si-mi face burta sa bolboroseasca.
Nu mananc, de teama sa nu am nevoie la baie cat timp ies cu copilul afara in parc. Nu schimb nimic la rutina zilnica. El e pe primul plan si viata lui nu va suferi din cauza unei proaste care nu e capabila sa-si gaseasca fericirea. Ignor tot ce simt, trag aer in piept si pornesc.
Depresie postnalata ~ M-am chinuit ca un animal in cusca
Au trecut 4 ani si jumatate de atunci. Acum, cand imi amintesc, stiu ca acela a fost inceputul a ceea ce se numeste depresie postnatala. Atunci nu stiam. Atunci ma chinuiam ca un animal in cusca. Intr-o cusca facuta de mine, dar si asta aveam sa aflu tot mai tarziu. De la momentul zero au urmat peste doi ani de anxietate, atacuri de panica, somatizari extreme. Ma trezeam cu frica si ma culcam ca sa n-o mai simt. Nu mancam aproape nimic.
Am slabit atunci 28 de kg. Ajunsesem sa am cu vreo 16 kg sub cate aveam cand ramasesem gravida. Mergeam la terapie si ii spuneam psihoterapeutei ca dau jos cam un kilogram la 2-3 zile, ca ma uit in oglinda si parca… dispar. Nu mancam de frica. Mi-era teama ca hrana o sa-mi faca rau – cutare chestie nu se digera bine, aialalta imi provoaca gaze, aia ma strica la stomac. Nu stiam ca somatizez. M-am dus la doctori. Am facut o tona de analize. Ajunsesem sa am scaun cu sange, palpitatii, tremur, senzatia ca mi se inchide gatul si nu mai am aer.
Doamna, va bate sotul?
Eram perfect sanatoasa. Medicii au inceput sa-mi sugereze, unii mai subtil, altii mai evident, ca e cazul sa ma odihnesc. „Relaxati-va, doamna! Faceti ceva ce va place. Lasati copilul cu sotul si intalniti-va cu o prietena” mi-a spus gastroenterologul dupa ce mi-a venit rezultatul de la endoscopie si colonoscopie cu biopsie. „Aveti o gastrita usoara, altfel sunteti bine”. Medicul de familie m-a trimis la duhovnic. M-a intrebat daca ma bate sotul, daca am probleme cu parintii, i-a spus copilului (de un an jumate la vremea aceea), ca nu e vina lui ca mami e nefericita.
Cel mai nasol nu a fost primul atac de panica (cu care am ajuns la camera de garda la Bagdasar acuzand durere in piept si respiratie insuficienta, plus durere de maini si torace), ci atacul de panica pe care l-am gestionat singura. Singura, adica fara sa ajung la spital. Duceam constant munca de lamurire cu mine. „Nu exista ce simti acum. Ti se pare ca nu ai aer. Ti se pare ca te apasa o piatra pe piept. Nu se va intampla nimic rau. Nu ai niciun motiv real de frica. Este doar in inchipuirea ta”. Repetam poezia, la nevoie, de cateva zeci de ori pe zi.
Depresie postnatala ~ Voiam ca psihiatrul sa-mi dea pastila care iti ia simptomele cu mana
Evident ca nu aveam chef de discutii sau iesiri in oras sau cu sotul meu, de sex nu mai vorbesc. Ma apucau toate cele numai cand ma gandeam. Ma intalneam totusi cu prietenii uneori, la sindrofiile de familie. Constatau cat am slabit, ma felicitau si… cam atat.
Dupa vreun an de chin am ajuns la psihiatru. Am discutam doua ore, in urma carora m-a trimis la psihoterapie. Dezamagire totala. Venisem pentru pastila aia care sa-mi ia simptomele cu mana. Voiam echivalentul paracetamolului pe care il iau pentru durerea de cap. Si psihiatrul m-a trimis la psiholog. Great! Deja mergeam la psiholog. Nu e terapia care trebuie atunci, mi s-a explicat. M-am dus, deci, inapoi, si am zis mai departe.
A mai trecut un an de chin. M-am intors la psihiatru. Am reluat discutia si mi-a explicat ca imi poate da pastila x sau y dar ca nu isi fac efectul azi la 3, ci peste o luna si ca este un tratament de durata ca sa vad efecte. Imi era groaza de orice era nevoie sa inghit, de la mancare la pastile, asa ca am renuntat complet la aceasta idee si am continuat lupta. Intre timp m-am documentat.
O poveste de depresie postnatala care a durat mai mult de doi ani
Am citit enorm despre procesele fiziologice din corp atunci cand simti frica, despre mecanismele anxietatii si ale panicii, concret de ce simti ceea ce simti atunci cand ti-e teama – cum se elibereaza adrenalina, cum se concentreaza sangele in anumite parti ale corpului si tot asa. Mi-am explicat logic fiecare reactie organica a organismului si am internalizat-o. Am invatat tehnici prin care sa-mi distrag atentia, prin care sa ma reactivez (pentru ca pur si simplu inghetam de frica). La inceput le-am facut mecanic, apoi din inertie. Am rescris trasee neuronale cu buna stiinta, am facut tot ce imi provoca frica pentru a vedea ce se intampla. Mergeam ca un robot, actionand doar rational.
Mancam pentru ca era nevoie sa supravietuiesc, nu de foame sau de pofta. Faceam efort pentru hormonul fericirii. Mergeam in excursie departe de casa (mediu familiar, sigur) sau de spitale (pe care le percepeam ca pe o salvare) cu frica la cote maxime. M-am incapatanat sa-mi traiesc viata ca si cum tristetea si frica erau niste personaje negative dintr-un vis urat si doar de mine tine sa ma trezesc din somn.
Acum, cand privesc in spate, realizez cat de mult m-am chinuit si cat de absurd era totul. La vreun an dupa ce s-a terminat, m-am surprins spunand intr-o sedinta de psihoterapie ca eu cred ca ce am trait doi ani si mai bine a fost o poveste de depresie postnatala. Terapeuta mi-a zambit. Ajunsesem, in sfarsit, la finish”.
Depresie postnatala ~ Sursa: totuldespremame.ro, Foto pexels.com
Citeste si:
Cum ne ajutam copilul sa se protejeze de pericolele sociale?
Esti mai mult decat ceea ce crezi despre tine
Cum sa ne protejam de “hotii de energie.” Sfaturi ~ Dalai Lama
Distribuie, daca ti-a placut. Multumim!
