Kafka si papusa calatoare
Traducere din spaniola: Zenaida Anamaria Luca-Hac
Aparuta in 2019 la Editura Vremea din Bucuresti: https://edituravremea.ro/colectii/mic-dar-sic
Aceasta carticica spune o poveste emotionanta, fermecatoare si neobisnuita. As spune, chiar fascinanta.
O intamplare din viata lui Franz Kafka petrecuta in Berlinul anului 1923.
Sa va spun pe scurt povestea:
Scriitorul se plimba, intr-o dimineata, ca de obicei, prin parcul Steglitz cand, in drum ii apare o fetita care plangea sfasietor, de ti se rupea inima.
Putea merge mai departe, dar s-a oprit s-o ajute… Fetita suferea cu adevarat.
Cand a inteles de ce plange, primul lui gand a fost s-o impace… si, mai ales s-o salveze de trauma cea mai cumplita din cate exista, trauma abandonului. O trauma care ar fi marcat-o toata viata: durerea adanca, insuportabila de a fi abandonat de cineva foarte drag. Trebuie ca a simtit o nevoie profunda atunci sa recupereze sufletul copilei.
Fetita, Elsi, i-a spus ca papusa ei, nu ea… se pierduse… adica se ratacise. Si atunci Kafka a avut o idee inspirata, ca o strafulgerare: i-a raspuns ca papusa ei nu se ratacise, ci plecase intr-o calatorie… sa vada lumea si ca el avea o scrisoare pentru ea… Da, o scrisoare de la Brigida… papusa calatoare.
Sa spun ca Elsi si Brigida sunt numele date de autorul cartii, Jordi Sierra i Fabra.
Asa a inceput, de fapt, povestea scrisorilor lui Kafka – postasul de papusi – catre fetita din parcul Steglitz.
Timp de trei saptamani, in fiecare dimineata, Kafka i-a adus micutei cate o scrisoare… de la draga ei Brigida… papusa! Scrisorile le compunea noaptea, lungi, pline de iubire, ca sa fie un balsam pentru sufletul neimpacat al fetei. Stim povestea de la Dora Dymant, iubita scriitorului, ultima lui iubita, foarte tanara si foarte devotata lui partenera care l-a ingrijit pana in ultima clipa.
Ea a povestit dupa moartea lui ca, in aceste trei saptamani, Franz al ei se inchidea in biroul lui si scria febril, emotionat, scrisorile papusii…
Nu le avem, nu s-au pastrat. Nici fetita nu stim cine e. Dar, din spusele Dorei, papusa plecase sa cunoasca lumea… pentru ca venise vremea ca viata ei sa se implineasca. Si cum poate sa se implineasca o papusa ? Calatorind…
Erau scrisori de consolare pentru o copila care-si pierduse papusa! Iar papusa i le scria ca s-o ajute sa inteleaga ca n-o parasise, ci ca, pur si simplu trebuia sa creasca si sa-si vada de viata ei…
Kafka, cred, a invatat-o pe mica lui prietena sa creasca si sa accepte despartirile ca pe niste schimbari care, desi sunt triste, sfasietoare chiar, sunt totusi, treceri inevitabile spre o alta etapa a vietii.
El era postasul papusilor. Ii aducea fetitei scrisorile in parc, dimineata, si i le citea cu infinite nuante. Papusa era el. Si papusa calatorea prin toate capitalele lumii si povestea, incantata si fericita, tot ce vedea… Erau locurile lui preferate… Isi povestea, de fapt, punandu-se in pielea unei jucarii, propriile calatorii. Isi retraia viata intr-un norisor roz. Isi retraia bucuriile, fericirile, amintirile frumoase… Poate, se povestea pe el insusi! Si, fara indoiala, asa cum papusa isi lua ramas bun, in aceste scrisori, de la micuta ei prietena si o ruga sa nu fie trista, tot asa si Kafka isi lua ramas bun de la viata si se ruga de el insusi sa nu simta tristete, ci numai bucuria trecerii spre o alta viata… una fara suferinta, fara boala, fara durere.
Kafka era atunci foarte bolnav. Tuberculoza lui avansase si stia ca viata i se apropia de sfarsit. De altfel, avea sa mai traiasca doar cateva luni. A murit pe 3 iunie 1924.
Scrisorile pe care le scria fetitei trebuie ca si le scria si lui insusi. Pentru ca, in curand avea sa se desparta de el insusi.
Papusa se despartea de stapana ei draga ca sa cunoasca lumea, iar Kafka se despartea de viata, de iubita lui, Dora Dymant, dar si de el insusi si de tot ce fusese.
Iata cum se incheie micul roman al lui Jordi Sierra i Fabra:
Franz Kafka muri in sanatoriul Kierling, langa Viena, un an mai tarziu dupa aceasta poveste, pe 3 iunie 1924. Avea 41 de ani. Numele fetitei care-si pierduse papusa nu s-a aflat niciodata si nimeni n-a citit si n-a gasit vreodata scrisorile pe care el i le-a scris in fiecare zi, timp de trei saptamani. Dora Dymant, care atunci traia cu scriitorul, a fost cea care a povestit cum se intamplase totul: „In ziua aceea Franz a intrat in acea stare de tensiune nervoasa care-l cuprindea de fiecare data cand se aseza la masa lui de scris, fie ca scria o scrisoare, fie o ilustrata”. Kafka a scris prima scrisoare cu o seriozitate si o daruire totale si asa le-a scris apoi pe toate celelalte, atat de prins de ele cum era si atunci cand isi scria romanele si povestirile. Nu se stie de ce i-a spus fetitei care plangea o poveste atat de nastrusnica. Si, cu atat mai putin, de ce a intretinut povestea aceasta timp de trei saptamani…
De-a lungul anilor, Klaus Wagenbach, un specialist in opera lui Kafka, a cautat-o pe fetita prin imprejurimile parcului, casa cu casa, a intrebat vecinii, a dat anunturi in ziare, dar fara succes. Nu si-a pierdut niciodata speranta si a continuat sa mearga in parc multi ani, pana acum, visand neincetat la ziua cand, printr-o minune, va da de ea si o va intreba daca mai pastra acele scrisori. Scrisori care ar putea fi unul din documentele cele mai importante ale unuia din cei mai importanti creatori ai secolului XX.
O opera a lui Kafka scrisa exclusiv pentru o singura persoana… o fetita.
Si probabil cea mai frumoasa si lucida dintre incursiunile lui literare.
In acele trei saptamani epistolare, papusa ii trimitea dragostea ei fetitei, zi de zi. Ii spunea ca aventurile si calatoriile in strainatate o retineau departe de ea. Iar la sfarsit, logodna, legamantul si casatoria au fost incheierea fericita a unei aventuri atat de extraordinare. Copila trebuie ca se impacase inca de atunci cu pierderea papusii.
Nu se stie nici daca Kafka si fetita s-au mai intalnit in parc pana la prematurul sfarsit al scriitorului, cateva luni mai tarziu…
In ceea ce ma priveste, mi-am permis sa inventez aceste scrisori, sa duc povestea pana la capat si sa-i dau un sfarsit imaginar. Ar fi putut fi acesta sau oricare altul si nu cred sa aiba o prea mare importanta. Intamplarea in sine este este atat de frumoasa ca restul nu mai conteaza. Dar, evident, acele scrisori trebuie ca au fost mult mai bune si mai lucide decat cele recreate de mine.
Jordi Sierra i Fabra
Desi scrisorile s-au pierdut, ne-a ramas povestea lor.
Iata ca un scriitor spaniol, un catalan, Jordi Sierra i Fabra s-a incumetat sa le rescrie, partial. Sau, mai degraba, a recreat atmosfera lor. Si a reusit sa scrie o carte plina de farmec, farmecul gingasiei din relatia unui adult cu o fetita.
Jordi Sierra i Fabra este un autor fabulos. Traieste in Barcelona si are 72 de ani. Este o legenda a literaturii spaniole si catalane. In 2012 vanduse, deja, in Spania, 10 milioane de carti. A scris peste 400 de titluri: romane, nuvele, povestiri, in principal pentru copii si adolescenti, dar si eseuri, biografii si poezie.
Jordi Sierra i Fabra
A primit foarte multe premii si distinctii in Spania si in America Latina. Iar in februarie, anul acesta, regina Spaniei, Doña Letizia, i-a inmanat Medalia de Aur pentru merit in domeniul Artelor pentru anul 2017. Un premiu pe care Ministerul Culturii din Spania i l-a acordat pentru intreaga sa opera literara si pentru deplina sa daruire culturii spaniole.
Jordi Sierra i Fabra cu Medalia de aur pentru merit in domeniul Artelor – 2017, februarie 2019
LINK UTIL: http://www.cervantesvirtual.com/portales/sierra_i_fabra/
AUTOR: ARIADNA
Sursa: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com
Vezi si: Cateva randuri profunde despre lucrurile cu adevarat importante in viata
Citeste si:
Distribuie, daca ti-a placut. Multumim!